Hartă

Am adăugat o hartă (mersi google), cu regiunea Odăile și cu locurile despre care vorbesc pe acest sit.

După cum vedeți pe harta google, se găsește un sat Dâlma si un deal Dâlma. In locul pe care localniciii îl numesc „la Dâlmă” aparțin comunei Odăile, mais sunt 7 sau 8 case. Satul Dâlma care se află mai la est, peste dealul cu acelasi nume (770 metri) aparține de comuna Scorțoasa.

Pentru a merge la Scorțoasa de la cătunul Dâlma din Odăile trebuie mers prin pădure, pe un drum impracticabil iarna. Se spune că iarna, oamenii de la Dâlmă auzeau lupii urlând în pădure. Aceasta îmi aduce aminte de o frumoasă poezie de Marin Sorescu pe care o transcriu în continuare.

Hau-hau!

I-auzi cum urlă lupii,
La noapte să fiţi atenţi,
Când or lătra câinii să dăm fuga,
Mă, pune furca de fier în prispă, s-o ai la-ndemână,
Că odată ne pomenim cu ei în coşare.

Ierni geroase, nămeţii aşa de mari
Şi atunci din vâlcele ieşeau fiarele rebegite,
Aşteptau să se stingă lămpile, că le dădea-n ochi lumina.

Ferească Dumnezeu de ăi de pe drumuri.
Dar unora nu le era frică deloc,
Veneau pe poteci, călări ori pe jos, de unde avuseseră treabă.

Gheorghe Ionescu era logofăt la Veleşti, într-un sat vecin,
Învăţase să scrie pe nisip, că aşa era atunci,
Avea o literă frumoasă, parcă scria cu domnişoare,
Cum îi zisese unul,
Şi-o memorie, că-i ştia pe toţi din sat, în ce zi şi-n ce an
S-au născut,
De când le făcuse actele.
Nu văzuse lup de-aproape, îi venea să caşte când îi auzea urlând.

Şi-odată dă peste patru în pârtie.
Era să se lovească de ei – ce să se mai dea înapoi?
Abia a avut timp să-i numere, unu, doi, trei, patru,
Şi-a mers înainte, cu acelaşi pas.

Mijlocul pădurii, puterea nopţii, el cu mâna goală,
Cine ştie la ce se gândise până atunci.
Lupii s-au urnit puţin, doi într-o parte, doi într-alta,
Dar numai oleacă, le era bine, bine, nu voiau să intre-n zăpada a mare,
I-au făcut loc, a trecut printre ei.
Când a ajuns în sat, odată i s-a făcut părul măciucă,
L-a ajuns frica din urmă.

A fost aşa, ca-n vis, ne spunea Moşu, târziu, după mulţi ani.
Ştii, când te pomeneşti, în vis, între dihănii şi dai să te trezeşti.
De ce nu m-or fi mâncat, Dumnezeu ştie!…
– Poate miroseai tu a ţuică, îl tachina maica,
Şi i-a speriat damful. Ori erai cu cojocul?
– Cu cojocul.
– Aia e, ăia sătui, îşi făcuseră mendrele pe undeva
Şi-acum le era silă de seu, le venea ojic pe gât,
Că altfel, dacă te-ar fi luat la dărăcit!
Îţi mai găseam şi ţie doar cizmele
Şi-ale începute, cum i-au găsit unuia la deal,
Dumnezeu să-l ierte.

Lupii se auzeau acum mai aproape de sat,
Pesemne că se mai stinseseră din lumini…
Moşu s-a sculat, s-a îmbrăcat cu şuba şi-a plecat.
S-a întors după vreun ceas. Se codea să vorbească.
– Unde fuseşi, mă, nu te mai astâmperi?
– Fa, tot aveam noi destule oi…
– Ce vorbă e asta?
– De drag nu urlă nici ei…
– Cine?
– Lupii… Le dusei una, aia blândă, o lăsai la baltă, legată
De-o salcie.

Maica a-nceput să se-nchine… Ţi-a luat Dumnezeu minţile!…
Aşa, acum prismeşte şi dihăniile pe lângă casă…
Mă mir că nu stătuşi să le-o şi ţii… să nu le scape…
Păi, când o auzi mâine lumea că dai oi la lupi,
Nu vine tot satul să te scuipe, om eşti tu?
Să vezi cum or să-ntindă gâturile peste gard şi-or
să-ţi pângărească bătătura: Ptiu! ptiu!
– Păi dar…
Lasă, că ştiu eu ce fac…
În vale nu se mai auzeau acum scâncetele de milogi lihniţi
Ale fiarelor, doar crivăţul care parcă sfâşia plotoage din cer
Cu stele cu tot.
– Măcar nu-ţi dete-n gând să le-o fi dus pe-aia, pe-a stearpă…
A mai zis maica, după vreo două ceasuri, neputând să doarmă.

Marin Sorescu, La lilieci 1973