La Posobești

Posobeștiul este un sat mic, depărtat de celelalte, cum sunt mai toate satele de munte, separat de Piatra Albă de o vale destul de abruptă.
Din Piatra Albă se poate ajunge la Posobești fie pe un drum ce trece pe la ceea ce se numea la pod la Mitică Mocanu, fie traversȃnd direct valea din Piatra Albă. Valea se poate traversa, doar pe jos, prin Piatra Albă, aproape de o fȃntȃnă ce avea cumpănă și unde sunt mulți salcȃmi.  Mergȃnd către deal din Piatra Albă, cam o sută de metri mai sus după „Cooperativă”, tot pe partea stȃngă, este o vale cu salcȃmi și un izvor. Este singurul loc unde nu sunt case pe partea stȃngă. O potecă traversează acest izvor apoi se poate urca, cu ceva dificultate, pe potecile lăsate de oi și de capre și peste dealul urmator se ajunge in Posobești. Copil fiind am mers cu bunicul meu, cu tataie, la o casă lȃngă acești salcȃmi, la „niște rumȃni” dupa cum mi-a spus el. Am aflat apoi că acești „rumȃni” se numeau „Turcu”, lucru ce m-a amuzat foarte tare.

Cealaltă cale de a ajunge de la Piatra Albă la Posobești este pe drum, pe devale, pe la Mitică Mocanu. Coborȃnd prin Piatra Albă, în locul unde era pe vremuri un pod din lemn, drumul se bifurcă fie la dreapta, în sus pe deal către Posobești, fie usor la stanga pentru a merge la Trestia, Corneanu sau Valea Ștefanului. Pe partea stȃngă a drumului ce merge spre Trestia sau Valea Ștefanului curge Murătoarea. Chiar înainte de aceasta curbă, pe partea stȃngă, se află acum o troiță în memoria lui „Drăgoi M. Ion” ce a murit în acel loc într-o zi de vară cȃnd era la lucru la reparat drumul. Acolo unde se separă drumul, exista pȃnă prin anii ’90 o casă ce mi se părea foarte mare, casă ce aparținuse acestui domn care a dat nume locului, Mitică Mocanu și soției sale Sofia. Casa lui Mitică Mocanu era pe un dȃmb, pe partea dreapta a drumului către Trestia, înconjurată de peri și, ca de obicei la Buzău la munte, de pruni. Acum nu se mai vede nimic care să amintească de acea casă. Îmi aduc însă aminte de acele pere mici, cu partea de sus roșie, dulci si tari.

Numele lui era de fapt Gheorghe Dumitru, dar oamenii îl numeau Mocanu: purta o pălărie rotundă cu boruri mici, așa cum poartă mocanii în zonele de munte. El era un pic îndesat, purta o centură lată, tot de mocan, era roșu în obraji, părea tot timpul vesel și avea o mustață aproape pătrată si deasă. El și Sofia, o femeie foarte blândă mai înaltă decât el, aveau un băiat ce avea un prenume neobișnuit: „Nuși„.

Mergȃnd pe drumul către dreapta, cam după o jumătate de kilometru se văd cȃteva case pe o coastă tot pe dreapta, aici începe satul Posobești, alte cȃteva case se vor ivi pe partea stȃngă după alte cȃteva sute de metri. Drumul este destul de anevoios mai ales în vremurile ploioase și este destul de abrupt. Trecând de acest sat, pe partea dreaptă a drumului, se poate vedea o biserică. Aceasta este biserica din Posobești, o construcție relativ mică, cu acoperiș de tablă și despre care se scrie că a fost ctitorită în 1828. In acele vremuri Posobeștiul era sat de moșneni liberi ce aparținea de comuna Bozioru. Drumul continuă către Capu Satului iar culmea dealului Posobești este de 707 m.

Hramul acestei biserici este Adormirea Maicii Domnului, deci se organizează o sărbatoare în toată regula în jurul datei de 15 august. Cred că în prima sȃmbătă după 15 august se organizează pomeni iar în zilele următoare este un tȃrg. Acest tȃrg (noi spuneam tȃrg, era de fapt un bȃlci, o să scriu și despre asta mai tȃrziu) constituia atracția cea mai importantă a verii pentru copiii din împrejurimi. Acest tȃrg se muta o săptămȃnă mai tȃrziu pe un cȃmp lȃnga Lac, tot în comuna Odăile.
În curtea bisericii de la Posobești (de fapt și a celei de la Odăile) se găsesc, în fața bisericii dar pe partea stȃngă, opusă cu cimitirul, mese din piatră. Cele mai multe sunt de fapt pietre plate (de 1-3 m de diametru) pe post de masă. Bănci din lemn sunt fixate în jurul acestor mese-pietre și fiecare masă aparține (este pregatită) de o familie.
Pentru familia care organiza acest parastas era foarte important ca să vină lumea la masă, a avea locuri libere era o adevărata rușine. Oamenii se invitau din timp si se asigurau că aveau la masă locurile ocupate. Pregătirea acestor parastase era foarte grea pentru că mai toate familiile veneau de departe : se aducea, cu cobilița, ciorba, mȃncarea, etc.. de peste văi. De fapt tot asa se făcea, doar cantitățile erau mai mici, atunci cȃnd aveai oameni la muncă, de exemplu la coasă.

Îmi amintesc de aceste parastase și-mi aduc aminte iarăși de o poezie de Sorescu ce descrie cu mare talent ambianța din satele romȃnești și care se potrivește foarte bine cu pomana de la Posobești (și de la biserica de la Odăile, de la brazi, după cum spunea bunica mea), atunci „…când se face pomană/Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării„.

---

La lilieci

Nicăieri nu mănânci o varză cu carne
Mai gustoasă ca-n cimitir,
De ziua morţilor, când se face pomană
Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.
Masă e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii
Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura
Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumina care le strânge tâmplele.
Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,
Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,
Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi, mare e Dumnezeu.
Dar mai e până-atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de spate.
Ce face popa ăla, de-ntârzie?
Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,
Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.
Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul,
Se aude troznet de oase rupte de muncă.
Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,
De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinţia-sa,
popa Niţă,
Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină,
A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomană.
Stingeţi lumânările că se consumă curentul, zicea al lui Chirimentu,
Care cum deschide gura începe lumea să radă, are haz, dar acum
Nimeni nu-l aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!
Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei,
Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă
Bei şi de la unii şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat: „Dumnezeu să primească”,
„Să le fie ţărâna uşoară” ori chiar „La mulţi ani!”
Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!”
Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse, ciorbă de pui cu fidea.
E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,
Ea înoată în grăsime, am bănuit eu ceva.
Ori e de raţă?
Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra – e o minune în zilele noastre.
Ca să nu mai vorbesc de varză cu carne, dar aici să sufli înainte de-a băga-n gură,
Pentru că cel mai rău te arzi cu varză, vorba asta o ţin minte
De la fratele meu mai mare.
Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varză,
Că cel mai rău te arzi cu varză, asta o ştiu de pe front.
Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,
Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.
Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti.
Multe femei au murit pe aici dar, uite, că n-au dus secretul cu ele.
Oalele sunt de
Tîrgul Jiu, smălţuite, sau de la
Oboga, ca şi străchinele şi talerele.
Se bucură morţii, că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă o dată pe an tacâmul,
Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz?
Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga, când se împart oalele, ulcelele,
Unii le încearcă cu degetul dacă sună frumos, ăi mai proşti râd la ele, fericiţi.
După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,
Se cheamă câinii din obişnuinţă, dar câinii n-au ce cauta în locuri sfinte, au
fost lăsaţi la vatra.
Femeile merg la cimitir şi-ncep dintr-o dată să se jelească în gura mare, cu
şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri.
Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn
Care-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul – nu te mai sprijini, mă, de ea.
Copiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte,
Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor?
Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura,
Că va taie popa limba.
Cele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns,
De cum au intrat pe poartă, şi-au pus baniţele jos din cap,
Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri.
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când
Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.
Pe Sălişte cânta cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine.
E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,
Clopotul nu te deranjează că nu sună decât de sărbători,
Şi duminică dimineaţă, când cade în misticism, bang-bang, –
cine-o mai fi murit? -De răsună morţii şi stafiile.
Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,
Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,
Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.

Marin Sorescu