La Valea Ștefanului, la nenea Ion, se ajunge pe pod pe un drum îngust pe lângă izvor. Este și mult soc aici, simți mirosul puțin înțepător. Podul nu este de fapt un pod, este doar o pantă însă, nu știu de ce, lumea numește coasta asta „pod”. Lângă drumul ce merge pe pod este o troiță. Vărul Mitică este foarte atent la troiță pentru că în acoperișul acesteia își ascunde țigările.
De pe pod, mergând mai departe se ajunge la Uncheș Neagu, unde este fân bun și sunt mulți ulmi, iar la stânga peste izvor se ajunge pe Calintir. Știm că avem pe Calintir dreptul de a merge cu animalele până la muchie. Peste muchie este pamântul de la Gostat, vărul meu pare foarte speriat să nu ne ia Gostatul animalele în cazul în care ne-ar prinde așa că nu mergem niciodată acolo. În stânga, pe coasta Calintirului este o pădure la poalele căreia vedem foarte frecvent cerbi și căprioare. Ies din pădure, se uită în jur, și la cea mai mică mișcare suspectă… bam, dispar dintr-un salt înapoi în pădure. Tot aici lângă pădure sunt și mulți corni (arborele care face coarne, fructe roșii și astringente) : lemnul de corn este elastic și foarte dur. Este un lemn admirabil pentru a face codirișcă. Tot din lemnul de corn ne facem vergele cu care ne jucăm cu „vruze”. De fapt nu mai știu cum se numește jocul ăsta, dar are un nume ca o interjecție, parcă „vruze”. Când plouă se ia un pic de pămȃnt, cam cât o nucă, și se face o mică sferă ce se înfige în vârful unei nuiele, de corn de preferința. Noroiul trebuie să fie destul de solid, cea mai bună este argila din izvor, cea puțin albăstruie. Apoi se aruncă această sferă, mânuind nuiaua. Dacă se înfige și o frunză în sfera de noroi, de pildă de stejar, pădurea asta este plină, atunci când se aruncă bila se aude și un zgomot ce seamănă cu numele dat acestui joc.
Se pot folosi și nuiele de alun pentru aruncat. Aluni sunt din plin pe Calintir pe partea dreaptă, este o adevărată pădure. Alunele de aici, prin august, le spargi cu dinții (vei regreta mai tȃrziu). După pădurea de aluni, la dreapta către dealul Bârza peste care se găsește comuna Bozioru, se află mulți nuci. Cam după „sântă Mărie”, nucile se pot crăpa in două, se numește „a scobi”. Au un gust foarte bun, sunt încă crude, singura consecință este culoarea maronie ce o lasă pe palmele „scobitorului” de nuci, în general palma stângă cu care se ține nuca. Această culoare se duce greu, în general după cȃteva săptămȃni bune. Colegii de la școală, la oraș, se vor mira să-mi vadă palma așa maronie, aproape neagră.
Ne decidem cu Mitică să mergem azi la nuci, fiecare dintre noi are câte un cuțit și o pungă de rezervă (o punga din plastic, pe atunci se numea o punga de 1 leu) în care să punem nucile ce nu le vom putea mȃnca. Avantajul de a merge la nuci pe Calintir este și că, foarte aproape de aceștia, mai la vale se află o cătină foarte mare. Idea lui Mitică, foarte ingenioasă după cum se va vedea, și la care sunt un adept entuziast, este ca noi să stăm în nuci și să ne ocupăm de scobit, să băgăm animalele în cătina asta și să le supraveghem de sus, din copaci. Și pentru ca toate lucrurile să fie în regulă tot vărul Mitică decide să ne împărțim sarcinile și, prin tragere la sorți, eu trebuie să mă ocup de cele 3 vaci iar el de cârlani (vreo 10-15).
Activitatea noastră de scobit decurge foarte bine și, cu mare surprindere, operațiunea de supraveghere de la distanță nu necesită nici un fel de efort, băi ce ușor este să supraveghezi animalele…. Este foarte cald azi dar la umbra deasă a nucilor este foarte bine. Cătina este atȃt de mare că abia dacă se observă vacile, de cârlani nici nu mai vorbim. Parcă nici nu se mai aud clopoțeii.
Surpinderea vine mai pe seară cȃnd ne dăm jos din nuci (dupa ce ne-am scobit și niște pipe din lemn de nuc, acum ne mai trebuie doar foi de porumb amestecat cu tutun și un chibrit), îndopați de nuci, cu palmele negre-maronii și cu rezerve pentru mai tȃrziu : nici urmă de animale, nici cârlani și nici vaci. De altfel, dacă mă gȃndesc bine, clopoțeii parcă nu i-am mai auzit demult, dar cu cătina asta…
Ne decidem să ne băgăm după animale în cătină. Pentru Mitică este cam complicat să intre printre mărăcini pentru că nu are nici un tricou, era prea cald azi. Intrăm și nu găsim nimic, doar tuneluri prin cătină, cu urme de animale și puțină lână agățată printre mărăcini, pe unde au trecut cârlanii.
Începe să se însereze… Plecăm oarecum speriați, aproape plȃngȃnd, să căutăm animalele…Ne este frică să nu meargă animalele în porumb sau în trifoi.. Se spune că vacile pot mȃnca porumb sau trifoi pȃnă crapă. Hai la aluni, apoi pe la fâneața de la uncheș Neagu, la ulmi, pe pod,… nimic. Mitică decide să mergem acasă să le căutam, poate că au plecat singure. Surpriza e pe jumătate plăcută, cârlanii sunt pe drum, bulucați la intrarea în curte… Dar unde sunt vacile ?
Băgăm oile și intrăm în curte, continuȃnd să sperăm, poate că și vacile au venit, grajdul e mai sus de casă, la deal. Unchiul Ion, tatăl lui Mitică, este în curte, este o persoană autoritară de care ne este frică. Soția lui, Stanca mama lui Mitică, este în opoziție totală, foarte blȃndă, dar nu ne-am întȃlnit cu ea să o întrebam de vaci.
Ion ne asteaptă în curte, bănuiește ceva, se miră că am venit acasă așa de tȃrziu, în general nu suntem chiar așa de conștiincioși. Mitică întreabă cu oarece frică, cu speranță și un pic de mirare, dar stând la distanță, pe nenea Ion :
-Tăticule, n-ai văzut cumva mata vacile, bre ?
Răspunsul lui Ion e rapid, cu un ton aspru, numele vărului meu s-a transformat brusc în numele de pe certificatul de naștere:
-Dumitre, …
răspunsul conține și cȃteva referințe către religie (Dumnezeu, sfinți, Paști,.. ). Primim ordinul să mergem să căutam animalele : Să nu venim acasă pȃnă nu le găsim !
Este foarte seară, nu vedem aproape nimic, ne este frig, foame și frică. Ne învârtim bombănind, Mitică mă acuză că e vina mea pentru că de fapt el era responsabil doar de cârlani și cârlanii sunt acasă… Cu toate acestea nu se duce acasă, știe ca Ion nu e de aceeași părere.
Ne decidem să mergem să dormim la bunica lui Mitică. Bunica lui din partea mamei locuiește la 2-300 de metri de casă la deal. Ne primește imediat și ne adăpostește încuind casa pe dinăuntru. Parcă ni se pare că și ei îi este frică de nenea Ion, avem dintr-o dată un aliat. Este zi de post, mȃncăm ciorbă de zarzavat și ne culcăm triști. Pare sfȃrșitul lumii, ce ne facem noi mȃine ?
Abia am dormit, s-a luminat de ziuă. Plecăm, iar în drum către casă la vale vedem la grajd vacile,.. suntem foarte bucuroși și curioși ce s-a intamplat.. dar încă furioși pe vaci că au plecat pe furiș. Bine măcar că nu s-au dus la Gostat.
Mitică e foarte volubil : hai acasă vere să vedem unde le-au găsit, că nu dăm de tata, e plecat peste deal la Odăile (Ion e picher și are mereu treabă pȃnă seara pe la sfat).
Mȃncăm colărezi și ne mirăm ce noroc am avut. Poștașul, venind de la Bozioru, a găsit vacile aproape de Bârza, în porumb. A cunoscut vacile lui Ion și le-a adus acasă. Doar Nuța și Dan, verii ceilalți, râd de noi că am pierdut animalele, dar astăzi nu mai contează, este o aventură de care ne vom aminti deși încă nu știm asta acum (numai să nu dăm ochii cu nenea Ion vreo câteva zile). Cu câțiva ani înainte am mai avut noi o problemă cu un iepure, de care nenea Ion ne tot aduce amine, dar măcar atunci era implicat și fratele meu precum și vărul Dan; când sunt mai mulți făptași rușinea se diluează.
Acum ne facem alte planuri; azi mergem în altă parte, nu mai scobim nuci… Ce-ar fi să ne facem o cabană, adăpost de ploie, la ulmi ? Hai să căutăm toporișca.
Reminiscenţe
Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.
Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.
Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.
Marin Sorescu