La tȃrg

După cum am scris în articolul despre Posobești, de „sântă Mărie” se făcea parastas și târg la Posobești. În ultimii ani acest târg, bâlci, are loc puțin mai târziu… de pildă în 2016 a avut loc pe 28 august. Acum se numește „Sărbătoarea Odăienilor” și accentul principal s-a deplasat către muzica populară. Calitatea muzicală este un pic îndoielnică -fără a fi, eu, un bon critic muzical- , volumul sonor este impresionant iar performanța „vedetelor” este filmată pentru a fi pusă pe youtube pe post de reclamă pentru nunți.

Acum 40 de ani, târgul de „sântă Mărie” coincidea cu o altă sărbătoare, 23 august, această sărbătoare politică având o calitate : mulți oameni erau în concediu la sfârșitul lui august. După cum am mai spus, era de fapt un bâlci. Nu era un târg în sensul tradițional tărănesc. Atracția principală a verii pentru copii (iarna era plugușorul) la târg se puteau intâlni : o „comedie”, în care băieții mai mari învârteau „în lanțuri” fetele de vârsta lor, o mulțime de vânzători ambulanți de jucării de tipul „Hopa Mitică”, mărgele din plastic, bomboane și acadele. Se mai vindeau pepeni, rari la Odăile, bere și mici,… totul acompaniat de cȃțiva țigani ce cȃntau la vioară, acordeon sau țambal. Mai înainte de asta, la târg, copii aveau parte de „dulap” și adulții puteau face fotografii. De fapt pȃnă prin  anii ’80 familiile făceau fotografii chiar la tȃrg la Posobești: un fotograf avea să developeze peste noapte toate filmele făcute ziua (alb-negru, cu un aparat Smena sau mai târziu Zenit).  Studioul era improvizat cu un „macat”, atȃrnat pe fundal, bătut în cuie între doi stȃlpi de salcâm iar familiile se strângeau să facă poze, în grup, bucuroși că s-au regăsit. Bărbații se fotografiau cu sticlele de vin sau bere în mână, arătând astfel că se distrau foarte bine. A bea alcool nu devenise, incă, o rușine.

După târg, seara, era film și apoi bal la „sfat”, adică într-o sala lângă „Sfatul popular”. Târgul de la Posobești dura două zile, duminică și luni, însă era o mare diferență între participarea de duminică si cea de luni. Apoi toate mașinile și toți vânzătorii ambulanți se mutau la Lac, unde era un alt târg o săptămȃnă mai târziu.

În fotografia următoare se vede satul Piatra Albă și drumul către Posobești (la stânga), cum e descris într-un post anterior.

În Europa occidentală astăzi se practică spectacole de circ ambulant și de fiecare dată când văd un circ împachetând pentru a pleca în altă localitate îmi aduc aminte de mutatul târgului de la Posobești către Lac, ce coincidea cu sfârșitul verii și deci sfârșitul vacanței și mersul la oraș, la școală. La școală imi plăcea, aveam mulți prieteni, nu erau caprele de păzit și nici nu trebuia să merg la brazde sau să strȃng prune (asta a început mai tȃrziu, la liceu și la facultate), dar parcă tot mai bine era vara la Odăile, cu tot cu prune, brazde, capre….despre care voi vorbi în articolul următor.

5 comentarii la „La tȃrg”

  1. ….e de pe vremea in care nu exista nici timp, nici varsta…totul parea etern si nemuritor.
    Cel mai mare targ din Buzau se numea Dragaica si se organiza in fiecare an la inceputul vacantei, intr-un loc special amenajat, spre marginea orasului. Totul incepea cam pe 10/12 iunie si culmina in data de 24 iunie.
    Amintirea mea, daca ar fi sa o descriu, asa cum o vizualizez, e un fel de ghem colorat in care s-au adunat stari, imagini, mirosuri, oameni, unite cu bucuria copilului de la tara, care mergea o singura data in oras, in ziua de dragaica.
    De cu seara pregateam rochita cea buna…aveam una singura, ce era innoita in fiecare an de paste si stergeam sandalutele… asta numai dupa ce in prealabil raspundeam pozitiv tuturor cerintelor legate de treburile din gospodarie, dar mai ales paza vitelor pe dealuri ( vaci, miei si iezi).
    Plecarea la oras pentru o zi era insa mereu conditionata de starea vremii…. parca aud vocea mamei ,, mergem numai daca nu ploua la noapte” . si cat de mult ne rugam sa nu ploua, eu si sora mea. Inspectam cerul pe rand, din ora in ora…am inca in minte locul din care priveam cerul catre toate zarile ….tristetea cand norii isi faceau aparitia…dorinta aceea imensa ca in cea mai importanta noapte pentru mine sa nu ploua…caci orasul era o alta lume…altceva …din vacarmul caruia nu m-am dezmeticit decat la circa jumatate de an de la inceputul liceului. ..imploram cerul …si de cele mai multe ori era asa cum ne doream.
    Atipeam numai pentru cateva ore…pana la zornaitul ceasului desteptator…patru fara un sfert dimineata….autobuzul de tara pleca la ora 5.30 si noi trebuia sa luam la picior urcusul unui deal ce-ti taia rasuflarea, dupa care coboram in albia unui rau, de-a lungul careia serpuia soseaua ce ducea la oras. La inceput aveam o usoara stare de ameteala si cascam des…dupa care aerul rece de munte al diminetii ma lovea in fata si alunga orice urma de oboseala…si tot drumul era un tril de pasari si tot o vorba sustinuta de bucuria nespusa a acelei plimbari.
    Imi amintesc, de indata ce ajungeam, cum simteam vuietul orasului…parca erau convoaie de blindate ce traversau orasul….acum nu mai aud asa ceva…acel zgomot de fond, cat de puternic il percepeam….urma targul cu comedii, lanturi, calusei…inghetata si vata pe bat…dar mai ales circul la care mergeam de fiecare data….magie, clovni…muzica populara, gratare, multe magazine….toate astea intr-o singura zi…la 16.30 eram in autobuzul catre munte…..asa incepeau vacantele mele….
    si acum, cand merg acasa…stau in tacere si incerc sa identific in culorile presurilor din casa tesute manual de mama, fasii din rochitele mele…inca mi le amintesc…nu erau multe si le purtam cu mare emotie….

    Răspunde
  2. Va multumesc pentru comentariul foarte lung. Si eu stiu de Dragaica. Daca doriti sa adaugati articole in acest blog puteti sa mi trimiteti direct e-mail si le includ, bineinteles cu referinta catre dvs.

    Răspunde
  3. Da, asa este.. Targul de la Dragaica anunta inceputul vacantei de vara. Stiu ca este prin iunie. Eu credeam ca Dragaica era legat de Rusalii care se sarbatoresc la 50 de zile dupa Pasti. Asta inseamna ca nu era in fiecare an la aceeasi data.
    Oricum, ce vremuri frumoase !

    Răspunde
  4. Istoria targului de la Dragaica mi a reamintit o alta poezie de Sorescu :

    Craiova văzută din car

    Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume,
    Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă.
    Era şi primul oraş care îmi ieşea în cale,
    Poate şi asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie
    Şi i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire,
    De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului.

    Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele,
    Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave,
    Poate că şleaul nostru se vedea de pe alte lumi
    Tot frumos ca al robilor.
    Boii cunoşteau calea, fuseseră de multe ori
    Cu lemne, cu treburi,
    Erau umblaţi, văzuseră multe şi chiar înţeleseseră câte ceva
    Nu ca alte dobitoace. Se orăşenizaseră întrucâtva.
    Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori se-ntorceau
    De la târg.
    Când îi ţesălam ori le dădeam uroaie, mugeau la mine superior:
    „Mu-uuu! Ce ştii tu”.

    Mă luase mama într-un fel de recunoaştere
    Că se hotărâse să mă dea la şcoală, să merg mai departe
    Fiindcă ziceau toţi din sat,
    Care mă ascultau pe drum îngânând poezii,
    Chiar şi câte un străin întâmplat să treacă:
    „Ăsta dacă are noroc şi merge
    Mai departe…” nu ştiu ce spuneau că se va întâmpla cu mine.
    Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moşu şi fraţii mai
    Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova.
    Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere,
    Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu ştiu din ce
    Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine?
    Şi zice mama: Sui în car, mă, şi dă-ţi cu deştele prin păr,
    Ai paie, mergem la fotograf.
    -Nu, că merg şi eu, sare Ionică. –Păi dar! Te găsişi.
    -Ba merg.
    -Taci, mă, din gură, stai mereu,
    Că n-o să ne fotografiem toţi, Doamne iartă-ne!

    Plecasem de cu seară, să fim dis de dimineaţă, când intră
    Zorii
    În aparat, să mă pozeze bine.
    Trecusem amândouă pădurile, se auzea doar scârţâitul
    Roţilor
    Ca un scâncet de greieri,
    Că şi ei cică tot aşa cântă când merg şi le scârţâie oasele.
    Eram atent, poate văd şi lupul cu ocazia asta şi trenul.
    Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele şi făceam
    Planuri măreţe.
    Am aţipit de vreo trei, patru ori, tresăream la hurducături,
    „Ajunseră?”
    -E-he! Râdea mama, îndemnând boii cu biciuşca,
    Ouă raţa-n traistă pân-acolo şi scoate şi pui.
    Iarăşi am adormit şi deodată carul, simt prin vis, se
    Opreşte.
    -Gata? zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e?
    -Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben trage la
    Fântână.
    Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce.
    Mi se speriase somnul,
    Ascultam bufniţele pe marginea drumului, ori cucuvelele,
    Uşi! încerca mama să le sperie, că numai voi mi-aţi cântat
    Toată viaţa,
    Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăţi să
    Cobiţi?
    Veni-v-ar numele!
    -Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă aşa le e cântecul!
    Mie-mi place şi acesta!
    -Ce ştii tu, mă? Tu eşti învăţat cu puţin.

    Boii s-au oprit dintr-o dată singuri jos la vale:
    O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap;
    Că şi vitelor de la jug
    Le mergea parcă la inimă priveliştea.
    Făcea să tragi carul
    O noapte întreagă să vezi panorama civilizaţiei.
    Şi un şuierat: trenul.
    Mi s-a pus un nod în gât de emoţie.
    -Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor… am gândit
    Cu glas tare.
    -A banilor… dacă i-ai face! A oftat mama. Alfel…
    Hăis, Galben,
    Lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul.
    Şi dintr-o dată mama s-a îngândurat: „Dac-om avea noroc să-l
    Găsim pe omul ăla…”
    -Care om?
    -Fotograful…
    -Păi numai unul singur e-n toată Craiova?
    -Sunt mai mulţi, dar numai unul singur pozează pe mălai,
    Îl cunoaşte Florea lui Ghiţă, e un fel de prieten cu el,
    Mi-a dat adresa.
    Că toţi ceilaţi iau bani, şi de unde să am? Că dacă trăia
    Tac’ tu…
    Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligenţa şi-acasă.
    -Şi cu mine cum rămâne?
    -Aşa bine, la curci – văzuşi că le lăsaşi în salcâm,
    Abia te-aşteaptă.
    Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva.
    -A, nu. Ce să se mai întâmple?

    Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai,
    După aia a băgat capul în fusta aparatului,
    Eu stăteam ţeapăn, parcă aşteptam să mă trăsnească, eram
    Dispus la orice,
    Numai să mă văd la şcoală.
    Şi spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită
    Prin târg, opream boii şi ne uitam la vitrine,
    Fotografiile la minut erau aproape gata.
    Din ele mă privea un copil speriat,
    Gata să ia în piept drumul ştiinţei.
    M-am uitat la Galben şi la Vână: M-a luat un fel de milă de ei,
    Eu o să-ncep o altă viaţă, alte orizonturi, ehe!
    Ori cine ştie dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba!
    -Ce ziseşi, mă? Întreabă ea înjugând.
    -Mă gândesc… dacă n-or fi trei pe cinci? Ne-o fi păcălit,
    Nu le măsurarăm…
    -Ei, lasă, nu ne înşală el…
    Lăsasem în urmă oraşul cu splendorile lui,
    Vitele ne îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor
    Ştiind că merg acasă, la uroaie.
    Mama, mulţumită oarecum de rezultatatul expediţiei,
    Ca şi când totul atârna de cele două poze
    Care după părerea ei erau nimerite,
    Mi-a spus mângâindu-mă pe creştet:
    -Măi băiete, eu mi-am făcut datoria,
    Acum să te văd cum mănânci cartea.

    Răspunde

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.