După capre

În regiunea subcarpatică de la Buzău, terenul este destul de abrupt și drept urmare caprele și oile sunt mai frecvent intȃlnite decȃt vacile. Unele familii, care au un teren mai drept și mai multă fȃneață, au și vaci. Caprele sunt însă mai puțin pretențioase și pot umbla cam peste tot. În fotografiile pe care le puteți vedea mai jos, se observă multe râpe, argile, cătini…. Acesta este locul ideal pentru capre. Am observat că în Franța caprele sunt diferite de caprele de la Odaile. Aici, adică în Franța, atunci cȃnd văd capre -rareori, anul trecut au apărut capre și oi în parcul de la servici pentru a tunde iarba ecologic– am constatat că sunt mult mai mici decat caprele de la Odăile. Țapii sunt cam la fel de mari dar caprele nicicum, parcă seamănă a iezi cu ugere mari. Parcă și gustul laptelui de capră e mai pronunțat aici. După talia lor, caprele din Franța ar putea fi mult mai săritoare și mai vioaie pe rȃpele de la Odăile.

Vorbesc despre capre pentru că una din treburile pe care le aveam la bunici cȃnd eram copil era să merg cu caprele. Turma de capre era de 10-15 „capete” în general, cam jumătate erau de fapt oi. Se spunea totuși „a merge cu caprele” chiar dacă populația era mixtă. Unele capre si oi erau date la stȃnă, stȃna de capre era aproape de casă, pe un deal pe Frunți, se spunea la stȃnă la Bombonaru’.

Bombonaru era un om de talie medie, slab, în general nebărbierit, ce fuma tot timpul Carpați fără filtru, și avea aceeasi pălărie în toți anii în care l-am văzut. Avea o pălărie de culoare maron, la origine, cu borurile un pic ondulate de atȃta purtat, pătată de ploaie și de sare. De fapt, dacă mă gȃndesc mai bine, parcă era îmbrăcat tot timpul cam la fel, cu un pulover de lȃnă, probabil împletit de nevastă, toată vara.

Nu știu dacă era numele lui sau era o poreclă. Dacă nu era numele lui, Bombonaru ar fi putut fi o poreclă avȃnd ca origine faptul că bombănea tot timpul, înjura la capre și poate și la oameni. Cu noi, copiii ce ne duceam la stȃnă să dăm caprele la muls -adică să le împingem înspre Bombonaru care le mulgea- era foarte amabil, vesel și vorbăret. Cunoștea toate caprele, trebuie să fi fost cam 100 la stȃna lui, și vorbea cu noi copii dar și cu caprele și despre ele cȃnd le mulgea :

„Asta-i capra lu’  Leana de la deal, toată ziua aleargă. Hai fă, stai că-ți dau drumul acuma… N-ai nimica, ai alergat toată ziua… Hoo, lua te-ar boala, și acu te miști ?”.

Oile erau date la o altă stȃnă, mai îndepărtată, care se afla pe un deal ce se cheamă la Fȃntȃnele. Avantajul de a da caprele și oile la stȃnă este că se lua laptele pe rȃnd, oamenii luau astfel mult lapte dintr-o dată putȃnd să facă brȃnză. Mult lapte însemna 30 sau 40 de litri, care erau aduși cu cobilița de mamaia și de Floricica, pe potecile de pe izvor, de fiecare dată mă temeam să nu cadă și să se verse laptele. Cu acest mult lapte se făcea brȃnză, ocazie de a mȃnca toate varietățile de brȃnzeturi proaspete : urdă, caș dulce sau jintiță. Mamaia punea laptele la încălzit într-un mare tuci de fontă, trebuia doar un pic încălzit și punea în el cheag din intestine de oaie sau de vitel. Cheagul îl ținea bine într-un borcan în polată și laptele ca prin minune se separa în bulgări mici, albi și zer alb-verzuliu, aproape transparent, se închega. Chimiștii numesc cheagul ăsta enzimă, asta aveam să aflu mult mai tȃrziu.

Din laptele închegat se filtrează cașul care e presat (mamaia filtra cașul într-o pȃnză de etamină și apoi îl ținea toată noaptea la scurs, sub un lemn pe care punea o piatră). Cașul proaspăt și cald este foarte bun, este chiar dulce, scȃrție pe dinți cȃnd mănȃnci din el. Cașul ajungea, dupa ce era bine scurs, presat în saramură. Bunicii mei făceau brȃnza foarte bună și brȃnza era foarte tare, aceea mai veche ce a stat mult în sare, abia de o puteai tăia cu cuțitul.

Zerul rămas se punea apoi la fiert și începeau să apară alte bucăți albe în el cȃnd era aproape fiert. Amestecul acesta se numește jintiță. Partea albă care se vedea plutind prin zer se filtrează și se obține astfel urda. În Franța urda se găsește sub forma unei brȃnze de specialitate corsicană ce se cheamă ‘brousse’, urda seamănă puțin și cu brȃnza italiană Ricotta, dar brânza brousse este de fapt urdă.

Laptele de la stȃnă se lua aproape lunar, în funcție de cȃte capre aveai în total și de cȃte capre existau la stȃnă. Pentru a avea lapte zi de zi unele capre și oi erau ținute acasă, astfel oamenii aveau puțin lapte dimineața și seara și mai puteau avea și iezi sau miei (și mai aveau și un copil, nepot sau vecin care avea grijă de ele).

Printre caprele ce le aveam în grijă, aproape în fiecare an aveam și un ied sau un țap, pe care-l învățam repede la fasole sau la porumb. În felul acesta țapul mai stătea pe lȃnga „ciobănaș” și caprele tot cam așa. Iezilor le place să fie scărpinați în coarne (înțeleg de ce este și expresia romȃnească pentru alintat) și sunt foarte jucăuși, sar și țopăie în semn de joacă cu alte capre sau cu copii, după ce trece o periodă de acomodare, la început fiind în general foarte fricoși.

Încercam să invățăm tapul să impungă, sperȃnd în secret că avea să învingă într-o bună zi țapul lui Ciuculan, unul dintre vecini, un țap mare alb-argintiu, cu coarne helicoidale, rotite de 2-3 ori și de care ne era frică tuturor, chiar și oamenilor.

Caprele și oile urmau țapu’ lui Ciuculan cȃnd ne uneam turmele mai multi copii. Mai erau și excepții, bine ilustrate de Bisisica lui Niculae din Moromeții lui Marin Preda, cȃnd fie capre sau oi umblau răzlețe. Acest umblat răzleț devenea foarte obositor pentru noi atunci cȃnd caprele și oile „se învățau la prune„. Învățatul la prune, adică observația acestor patrupede că în jurul anumitor copaci se pot găsi fructe roșii și dulci, avea o consecință imediată : caprele și oile alergau ca nebunele de la un prun la altul căutȃnd… prune. Este interesant de observat că identificau repede tipul de pom fructifer ca și perioada de timp destul de scurtă, cam două săptămȃni la începutul lui august,  în care alergatul putea fi util. Mai la vale de stȃna lui Bombonaru, lȃngă izvor, era un prun și în spatele stȃnii erau 3-4 nuci: ei bine caprele și oile alergau la prun dar nu se sinchiseau de nuci. Pavlov ar fi făcut minuni cu experimente cu capre și prune.
Acest învățat la prune ne punea probleme serioase. Ciobănașii amatori (ca mine și fratele meu) aveam tendința de a alerga tot timpul după ele încercȃnd să menținem animalele într-un anumit teritoriu. Aceasta este bineințeles o eroare de începător și nu ne reușea, animalele reușind să fugă dintr-un loc în altul, iar noi după ele. Unele capre mai trăznite se urcau pe malurile de argilă de unde nu puteam să le recuperăm, altfel decȃt aruncȃnd cu bolovani înspre ele.  Deși acum îmi aduc aminte cu plăcere de vremea cȃnd mergeam cu caprele, tot așa cum bătrȃnii își amintesc cu plăcere de vremea soldăției, știu sigur că-mi displăcea să merg cu caprele. Ani mai tarziu am ințeles exact dilema etico-intelectuală a lui Mărin din La lilieci ce oscilează între bucurie că li s-au furat oile și tristețe văzȃnd supărarea mamei sale (această poezie o voi adăuga la sfȃrșitul acestui text).

Cȃnd ne-am mai mărit, înainte de a merge la liceu și, ca în poezia de mai jos, eram aproape prea mari pentru capre, unul dintre vecini, să-i spunem Mitică a lu’ Gheorghe Bogdan al Giuliei,  ne-a invățat că de fapt nu are rost să ne împotrivim caprelor, mai bine să le lăsam să meargă pe unde vor ele și noi doar să le urmăm. Așa ne vedem de treburile noastre, cȃntăm din frunză, căutăm frăguțe și mergem agale după capre ținȃnd un băț inutil cu două mȃini, după șale, ca niste oameni importanti ce nu se lasa impresionați de cȃteva capre sau oi care se rătăceau, temporar, de turmă. A fost o adevărată schimbare de concepție, o schimbare de paradigmă dupa cum spun filozofii, adică vedeam acum viața de cioban altfel. Dealurile arătau acum dintr-o dată altfel, parca nici pantele nu mai erau chiar așa de abrupte… Păcat că am invațat asta abia la sfarșitul carierei…

---

Ciobanul care şi-a pierdut oile

Când ni s-au furat oile,
De s-a dus mama dimineaţa să le dea drumul din obor
Şi ia-le de unde nu-s, şi-odată a trecut-o un fior: „Îi”,
Am fost singurul care m-am bucurat sincer, în sinea mea,
Fără să fac tămbălău,
Pentru că era jale mare în casă
Şi s-ar fi crezut că sunt înţeles cu hoţii.
Încă mai erau speranţe, în primele ceasuri.
– Aţi lăsat vreunul portiţa deschisă, de-au scăpat din curte,
Zicea Nicolae, să ne uităm pe la fundul grădinilor.
– Vedeţi şi pe coastă, or fi luat-o-n deal,
Îşi dădea cu părerea Marioara. Uitaţi-vă bine prin ududoi!
Ei, nu se poate, mă amestecam şi eu,
Se întorc ele singure. (În gândul meu: de nu s-ar întoarce!)

Simţisem de dimineaţă că s-a-ntâmplat ceva,
Mama blestema prin curte,
Săriseră şi Nicolae şi George, căutau peste tot,
Ei dormiseră afară în prispă, au găsit un resteu de fier la cap,
„Vezi, mă, dacă mişcăm cumva din greşeală, ne croia şi capul”.
Nicolae se apucase să bată câinele,
Că n-a deschis gura toată noaptea, să fi zis şi el „ham”,
Adormit pe paie, frânt de somn, parc-ar fi fost la scos
Buturugi.
– Mă, or fi fost de-ăi cunoscuţi.
Cum să latre câinele dacă-i ştia de prieteni?
– Păi, cine să fi avut inima aia?
– D’ apoi eu ştiu, lovi-l-ar moartea!

Ca de obicei, aşteptasem cu inima cât un purice
Să mă scoale să dau drumul la ăle oi,
„Că zbiară-n curte de-o ridică-n sus,
Toţi copiii ăilalţi plecară” –
Stăteam sub scoarţă, cu genunchii la gură.
Auzeam discuţia şi nu-mi venea a crede că se mai fac minuni.
Am sărit drept în picioare, când concluzia era de-acum definitivă:
Rămăseserăm şi fără oiţe!
„O să mă duc să dau acatiste”, se văieta mama,
Aproape să plângă.
Suferea de-adevăratelea, îmi părea acum rău,
Dacă-aş fi ştiut cine sunt hoţii, m-aş fi rugat să mi le dea
Înapoi, momentan, şi să le fure altă dată, mai târziu.
„Cine-o fi lăcomit la averea mea?
Mi-ajungeau de ciorapi şi flanele – şi să mi le ia ei şi pe astea!
Nu i-ar mai răbda pământul, usca-li-s-ar carnea pe oase”,
Mă băgasem iar sub scoarţă, şi-ncercam ori să dorm şi eu
Mai mult, în sfârşit, ori să plâng.

Peste vreo trei zile, mama a luat-o la vale,
C-o ulcică de tămâie-n mână,
S-a dus la Călui, să dea acatiste.

A venit tulburată şi mândră c-a văzut mormintele fraţilor Buzeşti.
„Le-am spus şi lor.”
După aia, tot luând sama prin mănăstire,
Parcă şi uitase de ce s-a dus, mândră de trecutul istoric.
Oile de-ntors nu s-au mai întors
Şi nici n-ar mai fi avut nici un rost,
Tot ne învăţasem cu ideea.

Rămăsesem teleleu, prea mare pentru curci,
Prea mic pentru boi – c-aşa mergea: crescând,
De-ar mai fi existat mamuţii, de le vedeam oasele pe coastă,
Ar fi trebuit, spre bătrâneţe, să mă duc să-i pasc.
Te măsurai după animale.
Îmi aduceam aminte, oricum, cu mare duioşie de blânda mea
Sarabalie,
Cel mai rău îmi părea de berbec, mârlea bine, era o mândrie,
Toamna trecea glonţ din turmă-n turmă şi-l aduceam înapoi de coarne:
„Beee”.
începusem să-l învăţ să-mpungă.
Să şi-l dea peste groapă ăl de l-o fi hiat!

 

Marin Sorescu,

La Lilieci, I, 1973