Floarea

Este într-o dimineaţă, în vara anului 1980, și Floarea se întoarce cu șiștarul alb-albăstrui plin cu lapte călduţ. Tocmai a muls vaca, ce are un mic adăpost pe zid. O să fiarbă laptele si apoi se apucă de făcut mâncare, are oameni la coasă. Zidul este o fundaţie, la ea în curte, făcut din pietre culese și cărate de la Murătoare de unul din băieţii săi ce voia să-și construiască o casă aici după ce s-a însurat. Lângă gard, sus pe zid, este adăpostul pentru vaci; vara vacile stau aici, nu le mai pune în grajd. Dincolo de gard se afla casa batrânei Despa. In faţa acestui zid este un mic coteţ pentru pui. La dreapta, în grădină după porumb, este grajdul. In fiecare toamnă în podul grajdului o să fie mult fân. Chiar în spatele grajdului sunt câtiva vișini unde este legat câinele rău, alb cu urechi negre, pe care eu tot încerc să-l învăţ, dându-i mămăligă și resturi de mâncare, că pe el îl cheamă Azor. Nu numai că nu voi avea succes în acest „botez”, ba chiar câinele pare că nu mă recunoaște, în afară de momentele când mă duc cu mămăliga la el pe care o va prinde din zbor.

Țaţa Floarea stă aproape de muchia de la cruce, dincolo de podul de la deal. Vecina ei de peste drum este Paraschiva, ele sunt rude. Floarea este înaltă și slabă, cu ochi albaștri și un aer autoritar, serios. Părul, atunci când se vede sub o basma închisă la culoare, rareori, este alb complet, poate doar tenul să amintească vechea lui culoare galben-aurie. Ea pare tristă, râde foarte rar și zâmbește puţin, pentru că a rămas văduvă, după soţul ei Moise, încă din anii 1950. Dintre cei cinci copii cu care a rămas singură, doi băieti și trei fete, doar Ion era mai mare, cam de vârsta soldăţiei. Ceilalţi, cei mai mici dintre ei având în jur de 10 ani, vor trebui să crească fără tată și să ajute la gospodărie. Sunt toţi harnici și mai târziu vor fi pricepuţi la toate, vor învăţa, de nevoie. Talia gospodăriei nu se micșorase, Floarea avea încă vaci, trimitea pe unul dintre copii cu curcile la odaie, are capre și oi. Băiatul ei cel mic, Mitică, cel ce avea sa construiasca zidul din curte, nu avea încă 14 ani când trebuia să meargă cu căruţa cu boi dintr-un loc în altul. Este prea tânăr să ridice jugul greu până la grumazul animalelor atunci când trebuie să înjuge boii și mai plânge uneori, de ciudă, atunci când nu este nimeni pe aproape să-l ajute și nici să-l vadă.

Floarea lucrează tot pamântul, chiar are și pe la câmp pentru grâu, pe la Bentu, și toată vara aleargă, mai ales în perioada cositului. Face totul în casă: ţese covoare, toarce lână și împletește, face brânză iar într-o iarnă arată nepotului venit de la oraș cum se face unt. Pe timpul verii același nepot se va delecta cu foi cu lapte și colărezi, aceștia din urmă gătiţi altfel decât se obișnuiește la Odăile.

Când am întrebat-o despre familia ei mi-a spus, arătând înspre Malul Breaz, că vine de „peste dealurile astea” . Nu știu cât de departe erau dealurile despre care vorbea ea, însă Floarea avea un fel particular, puţin diferit de cel de la Odăile, de a găti și de a vorbi. La zahăr ea spune „ţucăr” iar ea numește ciorapii „ștramfi” . La lecţiile de germană eu aflasem că Zucker înseamnă zahăr iar Strumpf înseamnă ciorapi. Tot așa îi numea și Floarea, ce ar fi putut fi, judecând după înfăţișare, de origine germană. Ochii albaștri, tenul și părul (fost) galben, au fost transmise abia peste o generaţie, unor nepoate.

In anii de care povestesc era destul de bătrână, era născută în 1907, dar nu o arată. Floarea este foarte iute la minte, la lucru și la vorbă. Deși are o oarece vârstă merge repede cu fata ei cea mai mică, Lenuţa, să ducă mâncarea la coasă iar eu le însoţesc. Mergem la ogradă unde sunt cosașii; printre ei este și băiatul ei cel mic – Mitică – ce vine să o ajute în fiecare vară. Port o căldărușă mică, ce mi se pare grea, dar ele au mâncare pe cobiliţă, chiar și o oală cu ciorbă; cu un mers cu pași mici și repezi, urcând chiar pe muchia de la cruce.  Este de mirare că nu alunecă, vara poartă, cam ca toată lumea la Odăile, gumari. Si când se duce să aducă apa, de la fântână de la Bold, merge repede cu cele două găleţi. Este tot timpul în mișcare, o văd șezând doar la masă sau torcând lâna pe prispă, când se odihnește.

Trebuie să fi fost o mare durere pentru ea atunci când, peste câţiva ani, s-a îmbolnavit și a rămas la pat, fără să se poată mișca. A căzut la pat când a aflat că a lucrat din greșeală, în zi de sărbătoare, de Ziua Crucii.

Din casa ei, cu prispa orientată către grădină  -ca în Ardeal- și nu către curte sau drum, nu a mai rămas astăzi nimic : nici zidul lui Mitică și nici măcar o urmă de casă si nici de grajd. Doar un măr ce era aproape de polată si câţiva vișini unde era legat câinele, mai trădează, în amintirea celor ce l-au cunoscut, locul casei Floarei.

5 comentarii la „Floarea”

  1. Țața Floarea lui Moise al lui Ghiuşcă  a avut o prezență discretă în sat.  Știu  că avea copii de ispravă: o fată Ileana, ce era șefă de echipă la C.A.P.; un băiat mai mare, i se spunea Ion Picheru, care bătea des drumul, la deal și la vale,  cu o servită în mână, fiind un fucționar în teritoriu, la direcția de drumuri și poduri; un băiat la Galați.

    Răspunde
    • Da, asa e : Baiatul cel mare era picher, Ion, se ocupa de drumuri la Odaile. A murit cand era chiar la lucru la drum, pe undeva pe langa podul de la Mitica Mocanu. Acum este o cruce acolo, in amintirea lui. Baiatul de la Galati era Mitica, baiatul ei cel mic.

      Răspunde
  2. Vere m ai facut sa plang , mi o amintesc cu drag si mi o anintesc si in momentele critice cand nu putea merge si o ajutam pe mama sa o ingrijeasca. Asa sunt amintirile precum viata cu bune si cu rele !

    Răspunde
  3. Parasciva lui Dabu era bunica din partea lui tata! În rest cunosc majoritatea persoanelor din această poveste care mi-a stors câteva lacrimi!Bravo!!!

    Răspunde

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.