Nu știu care era numele ei, tot timpul am auzit vorbind despre ea fie ca „Rada”, ca „ţaţa Rada”, sau pe Stanca adresându-i-se la persoana întâi, ca „Fetică” . Cele două prietene, țața Rada si țața Stanca, ce se adresează una-alteia cu „fetică”, au vârste apropiate. Stanca era născută în 1912, acum este în jur de 1980 deci atributul „fetică” este discutabil. Când ţaţa Stanca nu este la canapea, adică de cele mai multe ori, Rada deschide poarta și pătrunde în curtea casei Stancăi și a lui Grigore, are cam 50 de metri de parcurs pȃnă la casă. Această potecă este mărginită, pe ambele părți, de câte două rânduri de viţă de vie pe stâlpi de salcâm. Pe partea stângă a acestei poteci este un măr dulce și un nuc bătrȃn. Mărul este „văratec”, adică face fructe foarte devreme, chiar în iunie, niște mere mici, dulci și aromate. Unele sunt „viermănite”, mărul nu este bineînțeles tratat în nici un fel. Merele care sunt căzute sau încep să se strice ajung, după ce sunt strivite cu o bardă, la raţe sau la purcel. Raţele preferă totuși urzicile fierte cu mălai, urzici pe care Stanca le culege pe lângă gard, cu mâna goală. Noi întrebam miraţi :
-Mamaie, da’ nu te urzică ?
-Ba da, dar ce să fac…
Prin 1975-1980, s-a instalat curent electric la Piatra Albă iar un stâlp a fost instalat aproape de mărul dulce. Instalarea acestui stâlp de curent electric a necesitat tăierea unei părţi din măr. După aceasta, acest măr nu și-a mai revenit, nu a mai făcut fructe ca altă dată și apoi s-a uscat. Acesta se pare că a fost prețul ce trebuia plătit pentru îmbunătățirea condițiilor de trai de la Piatra Albă. Stanca a scăpat de lampa cu gaz dar a pierdut mărul.
Tot pe partea stângă, lȃngă mărul ce este astăzi dispărut se găsea un nuc. Nucul bătrȃn e puțin mai aproape de casa Stancăi. Are o coroană bogată, este de cel puțin două-trei ori mai mare dacât casa. Grigore se tot teme de acest nuc când sunt furtuni. Ne avertizează pe noi, nepoții săi de care pare să fie foarte mȃndru, să nu stăm sub nuc când este furtună și nici când este foarte cald. Nea Grigore spune ca nucul „trage”, adică ne va durea capul. Dupa cum am aflat altă dată, într-adevar de la nuc pot veni dureri de cap. Acest nuc se va usca și el, două zeci de ani mai târziu. Doar stâlpul de la curent a rămas intact, după cum se vede în fotografia de mai jos.
Pe partea dreaptă a acestei alei către casă se află o duzină de stupi. Grigore a împărtit acești stupi, de două sau de trei ori, nepoților săi. Fiecare dintre noi este mândru de stupul său și ne străduim să-l îngrijim cȃt mai bine (să nu fie buruieni în jur, să vedem dacă este bine pus capacul,…). Vara următoare vom fi proprietarii altui stup, dar ce importanță are… avem fiecare un stup. Aleea ce merge spre casă, între măr și stupi, este acoperită cu pietre, multe din ele sunt pietre albe. Rada ajunge încet pȃnă pe prispa casei. Are un băț, ce-l sprijină de casă, lȃngă flori, și se așează pe jos, pe prispă. Iși strigă prietena, Stanca, și o întreabă :
-Ce faci fetică ?
Atitudinea ei este foarte politicoasă, nu vrea să deranjeze. Aduce deseori un mic cadou : câteva caise, sau mere, într-un șervet sau într-o batistă. Trece pe la noi frecvent și de fiecare dată când se întoarce de la biserică, adică în fiecare duminică sau sărbătoare. Dacă Stanca are treabă pe prispă, de pildă dacă alege fasole sau curăță porumb, Rada participă imediat cu ajutor fără să întrebe sau să fie rugată. Așa fac de fapt cam toate femeile la Odăile.
În discuțiile ei calme cu Stanca se mai poate auzi, ca o constatare :
-Oh, fetică, nu mai poci !
Pe Rada am vazut-o îmbrăcată numai în negru în toți acești ani. Este slabă, ușor adusă de spate și mică de statură. Are o blȃndețe ce se observă imediat, un fel de resemnare, și este foarte calmă; are un aer de măicuță. Are o casă foarte mică, îngustă și perpendiculară la drum. Locuiește pe partea dreaptă mergând către podul lui Mitică Mocanu; casa are o prispă pe care se ajunge urcând pe câteva trepte din piatră. Toată casa este din „pământ”, văruită în alb și acoperită cu carton asfaltat. Cred că ea nu și-a instalat nici curent. Nu pare să aibă multă grădină, Rada are doar câteva capre ce le dă la stână. Țața Stanca ne spune că Rada este „vădană”, adică văduvă, de război ceea ce produce în noi un mare respect. Văduvă din război, asta înseamnă ca este îmbrăcată în negru de mai bine de 30 de ani. Ca în filmele despre văduvele din Sicilia pe care le voi vedea 30 de ani mai tȃrziu.
Vizavi de țața Rada este casa unui anume „Constandin”, casă ce există și astăzi, spre deosebire de casa Radei. Deși casa ei nu mai există, și nici copii nu a avut, felul ei de a fi, la fel ca și țața Stanca, blândă cu noi copii gălăgiosi, au lasat multe urme în memoria copilăriei noastre.
19 martie 2017
Țața Rada, așa am cunoscut-o eu, era prietenă cu bunica mea. Cand o insoțeam in vizitele, nu prea dese, preponderent vara, la niște rude ce locuiau la Corneanu, de fiecare dată, impreuna cu ,, mămăița” faceam un popas pe canapeaua din curtea ei, unde cele doua prietene, preț de circa un ceas sau chiar două, își comunicau reciproc starile și depanau amintiri, din vremea in care munceau din greu pe la casele celor bogați.
Era o femeie scundă, slăbuță, firavă, ce purta mereu haine cernite… în jurul vârstei de 70 de ani. Se bucura de fiecare dată de întâlnirea cu bunica mea și ne servea cu dulceață de vișine. Îmi amintesc că vorbeau și despre florile din grădină și uneori primeam un buchet de mărgăritar sau bulbi de zambile și lalele.
Avea o căsuța mică, varuita in alb, cu o prispă mai înaltă și maxim 2 camere; o curte ordonată si o grădiniță mică de flori.
Canapeaua era in curte sub un vișin.Nu era niciodată înverşunată, nu ura și nici nu bârfea, nu se plangea niciodată de lipsuri. Era calmă și mulțumită cu viața ei tihnita.
Nu avea copii, iar la bătrânețe am aflat că a fost îngrijită de familia vecină, a lui Ion Mihai, zis Cocoş. Tot ei s-au ocupat și de rânduielile creștine după moarte.
Casa mică, grădinița cu flori, trăsăturile fizice și morale ale acestei femei par desprinse din poveștile copilăriei, iar pentru noi,copiii, era tipul bunicii perfecte.