La Odăile cositul și culesul prunelor sunt activitățile cele mai răspândite pe timpul verii. Dacă la cules de prune poate să meargă oricine, și merg mai ales copiii pentru că încă nu au dureri de spate, mersul la coasă este rezervat oamenilor în putere. A merge la coasă se aseamănă cu apartenența la un „club” : nu este pentru toată lumea. Oamenii merg la coasă în grupuri, de 3 sau 4 prieteni, rude sau vecini, se ajută unii pe alții. Cositul în grup este foarte dificil pentru că trebuie păstrat un anumit ritm. Nu cred să existe muncă mai dificilă decât cositul (poate doar la scos de rădăcini sau la săpat gropi pentru plantat copaci efortul să fie similar). Uneori, chiar și un om mai bătrân mai poate cosi, dacă este singur, cum era cazul unui vecin de la Piatra Albă căruia îi spuneam Crihan.
Zilele de coasă sunt pe la sfarșitul lui iulie și începutul lui august, se scrutează bine vremea pentru că nu trebuie, bineințeles, să plouă, în acea zi și nici în zilele următoare când vor trebui strânse „brazdele”.
La coasă, oamenii pleacă de dimineață în zori pentru că este mai răcoare și iarba udă se taie mai ușor. După câteva ore de lucru, cu căldura ce vine se simte mirosul de fân proapăt cosit, miros ce ne va urmări toată viața. Copiii se joacă prin iarbă, stau pe fân, culeg flori și fugăresc insecte…este cea mai frumoasă perioadă a vieții lor dar ei încă nu știu asta, ei abia așteaptă să se facă mari. Nu se apropie prea mult de brazdă : există o frică profundă de a nu fi tăiat de coasă (poate de asta în imaginile populare moartea are o coasă ?). Deși e o munca dificilă oamenii sunt veseli, se spun glume, din când în când mai beau puțină țuică să aiba putere și se mai odihnesc. Poartă toți la brâu o piatră, intr-un toc din tablă, în care se pune puțină iarbă și apă. Din când în când cu această piatră se va ascuți coasa, chiar cu un ritm propriu cosașului, se aude ca o toacă de la biserică ce scârțâie.
Toată ziua va fi așa, în afară de pauza de la prânz și apoi de la „nămiezi” când oamenii bat coasele și apoi se odihnesc puțin. Mâncarea este adusă, caldă, de peste dealuri, de copii și de neveste. Dacă este fânul bun și nu este „incurcățică” sau o denivelare prea mare fiecare om poate „da jos” cam un pogon într-o zi.
Spre seară, pe drumul către casă cosașii merg agale, cu coasele atârnând pe umeri, au un aspect de eroi care se întorc de pe câmpul de luptă. Ei sunt obosiți dar glumesc și sunt mulțumiți de ziua petrecută. A doua zi vor trebui să meargă din nou, dacă nu la coasă atunci la pădure, sau la in, sau la brazde…, dar oamenii nu se vaită, spre deosebire de noi, cei de azi, care ne plângem seara :
–Ah, ce greu a fost azi că a fost șoseaua aglomerată și a trebuit să stau în mașină pentru o jumătate de oră !
Oamenii de la țară așteaptă ziua de maine, unii făcând planuri iar alții spunând simplu, ca tataie :
–Să mai trăim până mâine !
Descrierea sezonului de cosit conține elemente de detaliu, ce denotă o deosebită acuratețe a amintirilor. Felicitări!
In același context se mai pot descrie furtunile ivite din senin, ce surprindeau oamenii pe dealuri la coasă, dar și cloşca cu puii în bătătură, neadăpostiți. Strânsul fânului sau ,, la brazde” era o activitate ce presupunea efort și îndemânare, la rostogolitul brazdelor adunate laolaltă în suluri uriașe de fân și clădirea capițelor, mai mari sau mai mici.
De asemenea, să ne amintim că întreg terenul aparținea C.A.P.-ului, care practica un sistem de dijmuire 1 din 3, adică din trei ,,porcoaie” de fân, doar unul revenea celui ce muncea, celelalte doua fiind preluate pentru sectorul zootehnic. Când fânul era copt și vremea prielnică, întreg satul se mobiliza, copiii incepand cu varsta de 12-13 ani, adulți și chiar persoane mai vârstnice, dar ,, în putere”, orice altă activitate fiind amânată.