Iarna la Odăile

Cred că am fost o singură dată la țară, iarna, în vacanță. Pe de o parte vacanța de iarnă era destul de scurtă iar, mai ales, iarna la țară la Odăile poate fi foarte capricioasă. Este foarte frig, în general multă zăpadă și drumurile sunt grele, puteai rămâne înzăpezit în Odăile.

Drumul la Odăile nu este chiar ușor, nu este asfaltat decât o mică parte pe la Valea Fântânii și asta s-a întâmplat în ultimii 20 ani.  A ajunge la Odăile, în 1980, pe timpul iernii nu era treaba ușoară. De fapt a ajunge la Odăile cam în orice anotimp nu era prea ușor. Chiar pe timpul verii mersul în vacanță era o adevărată aventură. Plecam cu familia cu trenul către Buzău (în tren era servită masa, mama pregătea de mâncare pentru noi : roșii, brânză, salam, piftele…). Îmi aduc aminte foarte precis că ajungeam în jurul prânzului la Buzău.  Ajunși, autogara era chiar în spatele gării, trebuia să așteptăm cam 2 ore pȃnă la următoarea cursă. Cursa pleca la 2 după masa, apoi era alta la 4. Asta era înainte de o modificare propusă de un individ ce nu avea simțul realității…. Prin anii ’80 cred, cineva a luat decizia ca toate cursele care merg în nordul județului să plece dintr-o altă autogară, din nordul orașului. Pe hârtie, ideea e oarecum acceptabilă. Adică, oamenii care ajung la Buzău, o gară în sudul orașului, vor lua transportul în comun pȃnă în nordul orașului dacă vor sa meargă în nordul județului. Așa, se făcea o „iconomie” pentru că autobuzul (ce era numit rată)  nu mai traversa tot orașul, aștepta în nordul orașului ca oamenii să ajungă acolo. În teorie pare o idee buna dar e o diferență între oamenii care fac teorie și oamenii normali. Ajungând deci la gară, trebuia mers la noua autogară ce era lângă Fabrica de bere din Buzău, în nordul orașului. Cam toți oamenii care merg la țară (sau care vin, autobuzele acum lăsau oamenii în nordul orașului să se descurce)  au multe bagaje și mai ales copii, care sunt mai greu de tratat decât bagajele.

Deci ajungând la autogară trebuia așteptată rata. Autobuzele care mergeau la țară în anii aceia nu erau chiar cele mai confortabile : vechi, aglomerate și cu motor diesel gălăgios cu vibrații și fum. Când mă gândesc la mersul la țară parca simt încă mirosul de fum și vibrațiile de motor pe motorină (de asta poate nu am avut niciodată mașină pe motorină).

Unele curse mergeau la Brăești și se opreau la Valea Fântânii, în vale, iar mai târziu câteva curse -una sau două pe zi- mergeau la Odăile, sus la Lac sau la Sfat și ajungeau seara. Șoferul acestei rate care mergea la Odăile, în general, era din Odăile. Îmi amintesc că pe unul dintre ei îl chema Dobre și avea o mare calitate : fusese coleg de scoală cu mama, drept urmare mai păstra din când în când un scaun pentru noi (făceam cu rândul stând pe scaunul rezervat în față, lângă șofer, în cazul în care nu aveam norocul -rareori- de a avea alt loc).

Pentru a merge la Odăile, în funcție de destinația finală a călătorului se putea coborî și la Trestia, la Bozioru, la Valea Fântânii sau la Lac. Pentru cei ce locuiau în sudul comunei (Corneanu și o parte din Piatra Albă) se putea cobori la Trestia și trebuia mers pe jos pȃnă la Odăile cam 5-6 km, traversând Murătoarea și trecând prin pădurea Trestianului. Această pădure îmi amintește de istoria întâlnirii cu lupul din Sorescu, poezia este aici, nu se putea veni pe acest drum chiar oricând. În pădurea Trestianului exista o bancă și o fântână cu căuș ce alina setea multor călători și unde noi ne odihneam întotdeauna cand veneam pe acolo. Uneori aveam noroc și ne mai lua cu o căruță cu cai, nea Grigore, care distribuia pȃinea în Odăile prin anii 70-80. Nea Grigore avea o caruță cu doi cai albi (vărul meu imi spune că pe acești cai ii chema Cezar și Puica) și aducea pȃinea în comuna Odăile de la o brutărie de la Bălănești. Dacă ne intȃlnea pe drum ne lua și pe noi, sau dacă era încărcat, ne lua bagajele și le lăsa el la destinație. Era o mare ușurare. Uneori ne ducea și în sens invers, adică la plecarea din Odăile. Parcă văd pȃinile alea mari, rotunde și frumoase, acoperite cu o prelată.

Pentru cei din Valea Ștefanului coborâtul la Bozioru era cel mai aproape, pentru că apoi se traversa dealul Bȃrza (dacă nu ploua, dacă nu era iarnă și dacă erai curajos noaptea, ca nenea Ion). Pentru ceilalți Valea Fântânii sau Lac era cel mai bun popas  (și doar dacă locuiai la Dȃlmă, 5-6 persoane, se putea ajunge pe la Berca, prin Scorțoasa).

Deci ca să revin la vizita pe timpul iernii, era greu de ajuns, de cele mai multe ori autobuzele nu puteau urca la Lac așa că se opreau la Valea Fântânii. Nu mai știu cum am ajuns la Odăile iarna aceea, cred că aveam în jur de 14 ani. Îmi amintesc doar că, în anul acela, era o zăpadă foarte mare și trebuia făcut foc tot timpul.

Una dintre bunicile mele mi-a arătat cum se face unt, bătând smȃntȃna într-un putinei. Apoi am mâncat unt din ăsta proaspăt, pus pe mămăligă. Vărul Dan, care era și el acolo, pleznea cu biciul, obicei de iarnă, învârtindu-se și întorcându-se pocnind cu un bici de piele, n-am reușit deloc sa învăț chestia asta.

Apoi, iarna, atracția principala la țară era, pentru copii, mersul cu plugușorul, cu sania sau cu niște doage de lemn pe post de ski (nici asta n-am reușit sa învăț).

Deci, împreuna cu vărul Mitică (același cu care am inventat o nouă metodă de supraveghere a animalelor, după cum puteți citi aici) și cu un alt prieten de o seamă tot din Valea Ștefanului, Andrei, ne-am decis să mergem cu plugușorul prin sat. Ne-am pus de acord cu o versiune comună de „Aho, Aho copii și frați” și am pornit la drum. Îmi amintesc că aveam și un buhai, părul de cal era luat tot de Mitică din coada calului postașului și mai avem și clopoței de la cârlani. Am plecat de dimineață din Valea Ștefanului, pe lângă bunica lui Mitică (și la nașul lui, nea Toader, apoi la Andrei care locuia aproape de capătul satului) și am mers din casă în casă către Odăile. Oamenii erau bucuroși și ne primeau (spre deosebire de ceea ce se întâmpla în orașe), dar ne și întrebau, bineînțeles, ai cui suntem și întrebau ce fac părinții…etc și apoi ne dădeau ceva bani și fructe, covrigi sau cozonaci.

 

După o zi întreagă de mers prin zăpadă, am ajuns aproape de muchie la cruce, cam 4-5 km de mers prin zăpadă și „behăind” că am venit să semănăm, stați putin și ne-ascultați,  era seară… Eram înghețați, răgușiți și plini de fructe, covrigi și de prăjituri care erau prea grele. Le-am fi aruncat dar ne era ciudă, ne-ar fi părut rău a doua zi,… ne gândeam că mai bine nu ne-ar fi dat (adică era vina oamenilor din sat…). Mitică spunea că el tot cară buhaiul… După lungi discuții ne-am așezat și am mai mȃncat din ele… ne-am mai ușurat. Eram pe undeva pe la vechea școală, între Piatra Albă și Valea Stefanului. De asemeni am „strâns”, cred că aproape 100 de lei de căciulă, cum se spune, ceea ce era foarte bine în anii aceia. Ne făceam planuri cum să-i cheltuim în vara următoare când avea sa vină târgul de la Posobesti. Dacă stau să mă gândesc bine nu era chiar așa mare distracţie să mergi îngheţat de la un capăt al altuia în comună pe timpul iernii, dar asta era o aventură, aveam senzaţia că suntem liberi și facem ce vrem. Mai era bineinţeles și cȃstigul material. Dacă ne-ar fi pus cineva să facem asta ni s-ar fi părut probabil o mare corvoadă, dar faptul că noi am decis să mergem, unde și cȃnd, schimba socotelile ! (Ca în istoria lui Mark Twain : Tom Sawyer este pus de mătușa Polly să vopsească un gard dar ajunge să-i convingă pe ceilalţi copii că el vopsește gardul de plăcere. Drept urmare ceilalţi copii se rugau de el -ba chiar îi ofereau și cadouri- să-i lase și pe ei să se distreze.)

Îmi mai amintesc din iarna aia că, atunci când era să plec înapoi acasă la oraș, tataie mi-a cusut buzunarul în care aveam eu strânsă comoara aia, ca nu cumva să o fure cineva pe drum.

 

——

Mark Twain :

„Tom spunea că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe om să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţaş, trebuie  să-i înfăţişezi acel lucru ca greu de obţinut. Dacă ar fi fost un filozof mare şi înţelept, de pildă ca scriitorul acestei cărţi, ar fi învăţat de pe urma întâmplării de mai sus că muncă înseamnă ceea ce  eşti nevoit să faci, iar joc—ceea ce nu eşti nevoit să faci. Ar fi înţeles mai uşor de ce acela care face flori de hârtie sau cel care învârte cu piciorul o roată înseamnă că munceşte, pe când acela care dărâmă popice sau cel care suie Mont-Blanc-ul se cheamă că se distrează. Există gentlemeni bogaţi, în Anglia, care mână poştalioane cu patru cai, treizeci până la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul verii, fiindcă această plăcere este neaccesibilă oamenilor de rând: îi costă o mulţime de bani; dar dacă ar primi leafă pentru treaba asta, s-ar chema că sunt puşi să muncească şi atunci s-ar lăsa repede păgubaşi.”

 

7 comentarii la „Iarna la Odăile”

  1. Felicit inițiativa de a readuce pe această cale, în actualitate, vremuri frumoase și oameni minunați, ce ne încarcă sufletul de emoție.
    Relatările și descrierile sunt atât de autentice încât, destul de greu accept că ele provin de la un orășean ce a petrecut vacantele la Odăile și nu de la un fiu al acelor locuri, care le-ar fi putut observa neîntrerupt sub lupa anotimpurilor. Este o provocare pentru cei ce iubesc acele locuri și tresar de emoție la vizualizarea fiecărei fotografii.

    Răspunde
    • Fii acelor locuri erau obisnuiti cu vremurile si gandeau cum sa faca sa ajunga si ei mai repede la oras. Pentru „un orasean ce a petrecut vacantele la Odaile” era ceva nou ce i s a intiparit in memorie pentru totdeauna si acum isi aduce aminte cu placere, si mai are si timp si inclinatie sa le puna pe hartie. Foarte bine,foarte frumos.Tot inainte!

      Răspunde
  2. Va multumesc pentru comentariu. Eu sunt nascut intr-un sat din Odaile si desi am plecat la oras inainte a intelege ceva din lumea asta, ma consider un fiu al acelor locuri.
    N

    Răspunde
  3. Incântător!
    Am avut privilegiul de a zburda in vacante, prin anii 70-80, pe dealurile din Piatra Albă, am mers la stână spre Dâlmă, am calatorit intr-o iarna in lada căruței de pâine…
    A
    Târgul de la Posobești era fascinant iar drumul de la Trestia, prin padure, cu oprire la fântâna cu căuș e de neuitat !
    După cutremur, bunicii s-au mutat exact lângă primărie si am fost,clasa 8a, la săpat buruienile din ceea ce este acum padurea de pin de mai sus, La Mal.
    Doresc sa ajung in scurt timp acolo să aprind o lumânare la bunica si sa incep sa reglementez actele pentru a pastra lefatura cu locul unde s-a nascut tatăl meu

    Răspunde

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.