Stanca

Am scris un pic despre Stanca într-un articol precedent, în articolul Țața Rada și țața Stanca. În amintirile mele, Rada era una din prietenele ei ce veneau pe la ea și se chemau una pe alta „fetică”. Erau mai multe vizitatoare de fapt și unele dintre ele erau din vecini. Mai îmi aduc aminte de alte nume dar nu știu prea multe despre aceaste persoane : țața Ralița și țața Sina.

Ralița era sora lui tataie, căsătorită cu Neculai Cucu și stăteau pe lângă muchie la cruce. Tataie mergea deseori în vizită la ei, ea avea un băiat pe nume Vergică.  Cealaltă persoană ce venea la Stanca era Sina; ea era vaduvă din război și avea o casă cu acoperiș de tablă la Dâlmă. Casa țaței Sina se vedea de la Piatra Albă și era usor de ghicit, după acoperișul de tablă.  Lângă această casă era o fântână cu căuș, fântâna de la țața Sina, și putin mai la deal era o casă, ce a fost mutată la Lac de atunci, făcută în vara anului 1965 de Mitică, băiatul cel mic al Floarei. Eu îmi amintesc, copil fiind, că am mers în casa țaței Sina ce mi se părea mare (dar eram eu mic).  Intr-un fel ea semăna cu țața Rada, erau amândouă văduve îmbrăcate în negru.  Țața Sina primea de pomană de la oameni din sat și cam tot ce primea de pomană, ea, la rândul ei, dădea celorlalti.

Stanca, sotia lui Grigore, era venită dintr-o comună de la câmp, de la Pogoanele, iar numele ei de fată era „Cărăbuș”. Avea trei surori mai mici, despre care ea spunea că trăiesc bine, „în puf”, una ce era la București și alte două surori mai mici la Brăila.

Stanca era o femeie admirabilă,.. este greu să o descriu aici. A avut mulți copii și este de mare mirare cum i-a crescut pe toți în anii aceia -între 1935 și  1955- la Odăile, în condiții foarte grele. Avea o voință de fier : se apuca să sape grădina, singură cu un hârleț. Săpa încet, zi de zi, și nu se lăsa până nu era gata. Mergea să aducă apa cu cobilița de la o fântână de lângă Cooperativă, de la Ganea, sau chiar de la Vână dacă era de fiert fasole. Mai târziu, o nouă fântână s-a facut mai aproape de casă dar tot trebuia mers la Vână pentru apa pentru fasole. Într-o zi, cred că avea cam 70 de ani, era născută în 1912, a mers pe jos până la spital la Pârscov pentru că nu era rată în ziua aia. Nimic nu se putea opune în fața voinței sale.

Când avea pui de curcă, ce-i păzeau copiii și apoi nepoții, pe izvor, de ulii și de dihor, îi hrănea (ca și pe bobocii de rață) cu mâncare de urzici și de mălai fiert.  Stanca culegea urzicile de pe lângă gard, cu mâna goală, și când nepoții ei o întrebau cum poate să facă asta, ea răspundea simplu că nu are de ales:

–Mamaie da’ nu te’nteapă urzicile ?
-Ba da, da’ ce să fac mamă ?!

A avut grijă ca toți copiii ei să fie îngrijiți și curați, ca și nepoții ei ce erau spălați pe cap în curte, apa caldă pusă într-un lighean pe un scaun culcat. Spălatul pe cap se făcea cu un săpun verde făcut în casă (săpun facut tot de ea, în formă de cuburi mari cam de un kilogram, în care punea pelin). Nepoții ei nu prea înțelegeau cum de știa ea că ei se scăldaseră în Murătoare sau în Izvor, unde făceau baraje, cȃnd mergeau cu caprele…., deși erau albi de sare și de argilă, așa că trebuia să-i spele cu apă curată…

În afară de copii și mai tȃrziu de nepoți, avea grijă de grădină, de mȃncare – făcea un magiun cu nuci… sau omleta cu mărar… o bunătate!- de animale și de curățenie iar uneori, deși pensionară, mai mergea și la CAP ! Era blândă și în general destul de tăcută, dar nu se lăsa „împinsă” de cei din jur.

Nu știu cum reușea să facă toate astea, oamenii din vremea aceia erau mai pricepuți și mai harnici decȃt noi, cei de acum; cred că față de ei, noi chiar trăim „în puf”.

Țața Stanca a crescut și educat, bine, 7 copii și a avut 16 nepoti, a lăsat o urmă pe lumea asta.