Într-un articol precedent, Canapea, am scris despre obiceiul oamenilor de la țară de a sta de vorbă la poartă, așezați pe o bancă. Asta se intȃmpla în mai toate satele romȃnești. La Odăile acestei bănci i se spunea canapea, ori cel puțin așa spuneau bunicii mei. În Oltenia, după Marin Sorescu, i se spune „pat”. Intr-una din poeziile lui Marin Sorescu, Lumea Albă (vezi articolul Canapea), face referință la acest pat de stat la poartă :
„Unele şi-au pus oamenii de le-au făcut pat la poartă,
E un fel de bancă, dar nu ştiu de ce i se spune pat,”
Intr-o altă poezie, A trimis vorbă, Sorescu face din nou referință, posibil, la acest pat :
Zice, am de toate aici, e bine, dar n-am şi eu pe ce
Să şed jos, din când în când. Să-i daţi omului pat de pomană”.
Datul de pomană nu este constituit doar dintr-o actiune directă si finită : cum se dă de exemplu o oaie, peste groapă, sau o haină. La Odăile se dă de pomană și în mod continuu, difuz, de exemplu se face o fântână sau o bancă sau se repară un podeț. Pe fântână se scrie, ca și pe cruce, cine a făcut aceasta și se pune o cană pentru călătorul căruia îi este sete. În prima fotografie de mai jos, făcută în iulie 2014, este ilustrată o fȃntȃnă făcută în Piatra Albă, aproape de Murătoare, pe drumul către Văcărie. Pe această fȃntȃnă scrie:
„Făcut de Constantin Dumitru cu soția sa Floarea cu fii săi în amintirea morților lor și a lor însuși. Călătore bea apă și te odihnește că ieri eram și eu silitor ca tine.”
O cană se găsește agățată într-un cui pentru acest călător dacă ar vrea să bea apă. A doua fotografie, făcută în 2009, este a unei mici fȃntȃni aproape de Satul Dâlmă, lȃngă drumul ce vine de la Lac. Lȃngă aceasta există o cană și un băț, ca un cȃrlig, pentru a scoate apă. Pe vremuri tot la aceasta fȃntȃna exista un „căuș”. Cred că i se spunea fȃntȃna de la țața Sina. Oamenii care sunt la muncă în regiune vin să ia apă de aici și deși nu este nici o inscripție este foarte probabil ca și această fȃntȃnă (ce exista și acum 50 ani) să fi fost construită în amintirea cuiva.
A trimis vorbă
Satul e închis ca o cetate,
Totul se află înăuntru. Când vine de la câmp,
Omul parcă trage scara potecii după el.
Ce se petrece în afară e din alt tărâm,
Unde ajungi călare pe pajură,
Ori scoborându-te printr-o fântână părăsită.
Forul român e capul podului văruit,
Ori poiana cu iarbă verde,
Unde vin muierile cu fuste lungi, îmbrobodite
Peste cap, bătrânele cu peşchire
Bărbaţii în nădragi de dimie
Prinşi cu brâu roşu, minteanul pe umeri ca toga,
Moşii în cioareci,
Copiii în camăşuici cusute frumos.
Se strâng cete-cete, duminica, gătiţi şi stau la taină.
Se ţin discursuri după toate legile retoricii,
Chiar dacă oratorul nu e ascultat decât de un câine care stă
Cu gura căscată.
Aici se iau hotărârile mari, de care depinde soarta
Tuturora: când să înceapă seceratul, unde să croim aria,
Cine merge cu boii să aducă vaporul?
(Aducerea batozei şi-a vaporului
Se face cu tracţiune animală: zece-cincisprezece
Perechi de boi cu coarne mari, ţepeni în ceafă,
Trăgând industria grea peste dealuri şi vâlcele.
Vara trecută s-a rupt piedica pe coastă-n vale,
Şi Leana, care mâna boii de la oişte – i-a trecut roata vaporului
Peste burtă – şi era şi cu copil în burtă!)
Iei cunoştinţă de geografia satului
Din fugă: ţinându-te de fusta mamei, prin vecini
Mergând cocoţat în car, pe saci, la moară,
Păscând oile şi vacile,
Trimis să chemi oameni pe ajutat, să cumperi ţuică,
Să-mprumuţi sare, o cană de ulei, gaz.
Să aduci de la ţaţa Leana o oală mai mare,
„Că are ea o oală mai mare, de oameni”.
Reperele! casa Gogoşicăi începută şi neisprăvită
Casa Leliţei, stând să cadă, „care-şi caută-n sân”,
Vreun gard de nuiele, o poartă sculptată,
Câinele rău al lui Florea lui Ghiţă, care
Sare peste poartă, ţapul aceluiaşi, de-mpunge copii,
Biserica veche şi biserica nouă,
Ca două capele ale aceluiaşi ştergar frumos, pus pe umerii satului,
Când se spală pe ochi, dimineaţa,
Cimitirul din vale, cu lilieci înfloriţi.
Te mai poţi orienta şi după Mutu Ioncicăi,
Care vorbeşte parcă scrie
Şi scrie cu tot capul, cu gâtul, cu umerii,
Cu mâinile şi cu picioarele,
Ca şi când s-ar chinui deasupra unei mari jalbe
Către Dumnezeu, francată, şi nu ştie
Unde să pună deştiul.
Buzele moi slobod mereu doar un fel de „ăăă!” „ăăă!”
Bâjbâie cu mâna pe la gură,
Parcă-ar vrea să tragă-afară şi restul alfabetului.
„Săracul, cum să se-nţeleagă ceva,
Dacă se-ngână singur?
S-a pus necazul pe el!”
Mutu stă din vale de
Cişmeaua lui Răducanu
Fântânile au toate câte-un nume: Fântâna lui Cristea,
Fântâna lui Petrică, Fântâna lui Măriniţă.
Astea sunt cu cumpănă.
Se află şi multe cişmele, izvoarele fiind la suprafaţă.
Alte repere: vreo poartă cu doliu negru
Şi cu brad uscat.
Niscai boi mari, care se ţin uşor minte.
Şi mai ales copaci: Roşcovul lui Mărinacu,
Roşcovul din poiană, al lui Miai, Pluta lui Meţ, pe vale,
Cei trei ulmi uitaţi de moarte ai lui Fănica al lui Ion Bălan,
Stejarul Popeştilor,
Duzii lui Gheorghe Ionescu.
Podul lui Giurcă se ţine uşor minte,
Podul cel mare, la fel.
Amândouă din lemn, când vine valea,
Nu se mai văd din apă şi uneori sunt luate la vale.
Veştile din afara satului au întotdeauna ceva
Enigmatic şi ajung la fel de greu, ca-n vremea dacilor:
Sunt scrisori orale, numite „vorbe”
Se spune: „A trimis cutare vorbă”.
Se trimite vorbă să se vândă locul acela de casă
Să se facă pomeni,
Unele vorbe vin şi prin vis, de pe lumea cealaltă.
Şi-a doua zi de dimineaţă se duce femeia care-a
Primit mesajul, bate în poartă: „L-am visat pe cuscrul Ion,
Stătea aşa nebărbierit într-o odaie, în picioare stătea.
Zice, am de toate aici, e bine, dar n-am şi eu pe ce
Să şed jos, din când în când. Să-i daţi omului pat de pomană”.
Poştaşul de vise nu aşteaptă să-i semnezi de primire, ca la
Telegrame,
Se duce şi adresantul rămâne tulburat,
Ia securea şi pleacă să taie blane
De pat.
Marin Sorescu, La lilieci, 1973