Canapea

În Odăile, și în multe sate românești, până la sfârșitul secolului trecut timpul parcă „se scurgea” altfel. Oamenii erau mai liniștiți deși aveau mult de lucru. Este poate o impresie greșită, dar mi se pare și că oamenii se mișcă mai lent la munte, poate pentru a rezista mai îndelung drumului cu pantă variabilă. Această observație nu era valabilă pentru o bunică de-a mea, ce mergea foarte repede tot timpul, chiar și când avea 70 de ani și căra și două găleti cu apă cu o cobiliță.
Era un lucru obișnuit ca, întâlnindu-se pe drum sătenii să vorbească între ei, uneori destul de mult. Toate bătrânele mă întrebau pe drum  „Al cui ești tu, mă ?” sau „Al cui ești tu, maică ? drept răspuns la „Săru’mâna” ce era obligatoriu adresat oricărei persoane mai înaintată în vârstă, fie bărbat fie femeie. Răspunsul la această întrebare trebuia să fie precis : „Al lui cutare,… care e baiatul/fata lui cutare”.  Ca să dau un exemplu ipotetic de răspuns : „Sunt băiatul lui Mitică care ține pe Leana. Mitică, băiatu’ Mariei de la Pietriș”.  Dacă erai venit doar în vacanță trebuia în general precizat și de unde ai venit, adică unde lucrează tata sau mama… „Care a plecat la Brăila”, sau „Care lucrează la Onești”.  Se putea folosi și o informație precisă legată de meserie dacă putea fi de ajutor la identificare : „tata e macaragiu,..” sau „tata e mecanic…”. Satul întreg era la curent cu cariera profesională și familială a membrilor săi, chiar și atunci când aceștia plecau din sat. In mod ciudat plecatul la oraș sau într-o comună mai îndepărtată era mai acceptabil decat mutatul dintr-un sat în altul. Tatălui meu i s-a spus venetic de către noii săi vecini atunci când s-a mutat dintr-un sat în altul, tot în Odăile, pe când plecatul ulterior la oraș nu l-a îndepărtat de fapt de Odăile.

Fără un răspuns precis ar fi urmat o serie întreagă de alte întrebări: „Da’ unde stai  ?”,… „Cum o cheamă pe maică-ta..? „ etc. Când răspunsurile erau îndestulătoare pentru a stabili cu certitudine arborele familial, urma decizia : „Tu semeni cu maică-ta” sau „Tu semeni cu taică-tu” și apoi „Să trăiești, maică” sau ceva de genul ăsta dacă discuția a fost fructuoasă.  Eu semănam fie cu tata, fie cu mama, ba chiar cu amândoi, în funcție de interlocutor. Dacă mi se intâmpla să mă intâlnesc cu mai multe bătrâne, între ele se putea închega o întreagă discuție în legatura cu fizionomia mea, a părinților sau a întregului neam.
Discuțiile erau importante și între oamenii din sat, uneori vecinii vorbeau între ei sprijinindu-se de gard (în cazul în care nu aveau probleme cu vre’un răzor). Din păcate, în anii despre care vorbesc, teoretic nu prea mai existau răzoare. Inființarea CAP-ului, chiar și într-un sat răzleț de munte unde utilitatea unei cooperative este îndoielnică, ar fi trebuit să ducă la dispariția „granițelor”.  Oamenii primeau de la CAP, un pic de pământ în jurul caselor lor, un lot în folosință. Aceasta folosință nu era definitivă și suprafața de pământ primită putea varia anual. Ironic este însă că pământul primit temporar în folosință aparținuse de fapt tot acestora.  Oamenii păreau să ignore faptul că nu mai era, în fapt, pământul lor și se ocupau cu aceeași îndârjire de el și tot reparau anual la gardurile „lotului”, garduri destul de temporare ce erau în general din cătină uscată.  Gardurile către drum (ulița satului) erau mai arătoase și mai durabile, în general din scânduri, ce se numeau la Odăile paiențe. Casele sunt mai arătoase când sunt văzute dinspre drum.

În Odăile au cam disparut, dar până „mai adineaori” ca să-l citez iarăși pe Sorescu, în fața multor case existau bănci din lemn. Unii oameni numeau această bancă, precum tataiele meu, canapea. Această canapea era folosită vara pe seară mai ales în serile de sâmbătă sau duminică, atunci când erau oamenii mai liberi, se așezau la poartă și vorbeau.  Unele femei veneau și cu fusul de tors, era prin 1980 și de fapt oamenii erau ca și cei din 1880 sau mai înainte. Discutiile erau blânde si amicale… Dacă o persoană trecea pe drum, chiar și cu treabă, oamenii vorbeau mai mult decât un simplu „Bună seara”. Dacă-mi aduc aminte bine, era ceva de genul :

-Bună seara, Stanco. Ce faci ?
-Bine fetică, uite am ieșit la drum. Tu unde ai plecat ?
(„Fetica” era țața Rada, trebuie să fi avut peste 70 de ani). Țața Rada era slabă, adusă de spate, îmbrăcată tot timpul în negru, era văduvă din al doilea război, avea o casă mică și curată, văruită în alb….
Apoi discuția continua, „fetica” se așeza puțin pe canapea….
-Stai să șez puțin că mă dor picerele astea, nu mai poci.

Tot lȃngă poartă este și o troiță, uneori „canapeaua” este aproape de ea, alteori este aproape de o fȃntȃnă. La fȃntȃnile de la Odăile există și o cană de apă, ca să fie ușor călătorului să bea apă.

Si după cum se vede în toate mesajele pe care le scriu în ultima vreme când scriu despre sate românești, au existat oameni înțelepți care au descris aceste lucruri înainte și mult mai bine. De aceea transcriu o parte din acele scrieri aici. Unul dintre ei ar fi Marin Preda, care a scris o parte din Moromeții cu amintiri din Siliștea Gumești iar a doua parte cu observații dintr-un sat buzoian de la câmp.  Nu pot transcrie pasaje întregi din Moromeții care este o carte admirabilă, dar pot transcrie poezii -ce au calitatea de a fi mult mai scurte- așa că iarăși va urma Marin Sorescu. În poeziile lui Sorescu această canapea se numeste pat.


Lumea albă

Ieşirea în lume este la poartă, duminica,
Aici curg veştile ca pe câmpul de luptă,
Afli ce-a mai făcut lupul şi ce-a visat
Ţaţa Anica.
– Uliuliu, străfigai! zice Gaga Riţa,
Care strănută tare.
– Noroc, cumnată!
Muierile îşi aduc scăunelul, ori ne trimit
Pe noi după el,
Unele şi-au pus oamenii de le-au făcut pat la poartă,
E un fel de bancă, dar nu ştiu de ce i se spune pat,
Cele mai în vârstă stau chiar jos – se aşează: hopa!
Dă-te, fa, mai încolo, că bine mai e şi pe pământ,
Că parcă în groapă nu stai tot pe jos?
Şi împopoţonată cu ţoalele ale mai bune!

Bărbaţii şed pe lângă uluci, fumează, dau să se
Caţăre pe pod,
Dar e văruit, ochii tuturor sunt pe drum:
Cine mai trece la deal, la vale? Te pomeneşti
Că apare şi vreo nuntă, de vin ăia-ntâi cu
Plosca şi dau şi la copii.
Cei de pe linie sunt primeniţi cu cămăşi cu ciucuri,
Chiar dacă merg cu boii la potcovit, şi au
Buzunarele pline de caiele,
Nu le mai atârnă brâul,
Dau bună ziua de departe şi au timp să schimbe
Şi două, trei vorbe.
Li se descoperă numai părţile bune
Şi îmi apar într-o lumină nemaipomenită, lăptoasă,
Parcă toţi ar fi ctitori de fântâni cu cumpănă.
Mă, ăia de vă suirăţi pe pod, se aude o voce slabă
Din casă,
Daţi-vă, gagă, mai la o parte, nu-mi staţi în zare,
Să mai văd şi eu lumea albă.

E vreo babă căzută rău, care măcar că nu se mai poate
Urni din pat
Dar pe geam s-ar uita, printre dreve, cu ochii aproape
Stinşi.
– Asta ce-o mai fi vrând să vadă, săraca?
I-o fi moartea sub pat, odată îi face „bau”…
– Ei, mă, vrea să se mai uite şi ea la lume, că e
Duminică
Şi să mai vadă şi ea lumea.

Marin Sorescu, La lilieci

3 comentarii la „Canapea”

  1. Da acest obicei de a afla vesti despre locuitori comunei mai există si astazi deși satele au rămas aproape goale.Eu când merg acolo intreb de toți ce au mai facut cum stau pe unde stau.Copii , nepoții de i au mai vizitat.Asta o facem nu că santem curioși de ceilalți doar că ne vrem binele și ne purtăm mult respect.Tu de te întâlnește pe drum cu o babă și stie ca ești doctor cu respect te saluta buna dimineața domnule dc.Ne mandrim cu cei care sant mai școlarizați(deștepți) si i respectam.Intr un cuvant ne iubim uni pe alți și ne respectam.

    Răspunde
  2. Pingback: Pat – Odăile
  3. Pingback: Tataie – Odăile

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.