În Dicționarele geografice din 1901 este menționat că inițial satul Odăile a fost un loc unde oamenii din Valea Fȃntȃnii aveau Odăi, unde veneau cu vitele. Mai tȃrziu chiar oamenii din Odăile aveau și ei „odăi”, ca bunica mea, și mergeau cu animalele -uneori cu curcile după cosit- la acestea. Bunicii mei avec „Odaie” la Stȃrcea, m-am mirat că numele de Stȃrcea (Piatra Stȃrcului) apare în documente oficiale ale Țării Romȃnești încă din secolul 16, cȃteva extrase sunt date în acest articol despre Posobesti.
Satul unde se află azi Odăile, tot în aceste documente, s-a numit Mănăstirea, pentru că în vechime aici a fost un schit. Din acest schit a rămas o singură biserică de lemn și din păcate aceasta a ars acum cȃțiva ani. Această biserică din lemn era mică, cu un lemn negru și cu picturi vechi, erau picturi chiar în exterior la intrare. A fost reconstruită o altă biserică pe același loc chiar lȃngă primărie, dupa cum se spunea „La brazi”, pentru că in cimitirul de la deal sunt niște brazi. Și aici lȃngă brazi se făcea parastas, pe același fel de mese de piatră și cu aceleasi obiceiuri ca la Posobești. Hramul acestei biserici este „Sf Gheorghe” și pomenile au loc primăvara.
La sfȃrșitul acestui articol pun o legătura către un document care arată toate mănăstirile din Romȃnia în secolele precedente.
La biserica de la brazi, unde se ținea slujba cam din două în două săptămȃni, în alternanță cu cea de la Posobești, copil fiind ma uitam cu sființă la monumentele eroilor. Citeam numele eroilor de pe monumente, un pic cu speranța de a-mi descoperi măcar unul dintre strămoși care să fi fost un mare erou dar oarecum și cu speranta ca să nu fi murit nimeni din familia mea. Pe unul din aceste monumente am văzut un nume ce m-a intrigat : Ciuculan, ca numele vecinului care avea un țap infiorător despre care am mai povestit în istoria După capre.
Băietii ce aveau în grijă acest țap erau cam de vȃrsta noastră, George și Nelu, și bunicul lor -parcă Ion Ciuculan– un batrȃn slab, puțin cocoșat, mergea agale, șchiopăta și avea o cȃrjă. Mergȃnd așa încet, prin 1975, picioarele îi tremurau, dar ajungea peste deal pȃnă la Fȃntȃnele. Cred că tatăl său (deci străbunicul băieților ce păzeau țapul cel rău) sau poate un frate mai mare era acel Ciuculan trecut pe un monument al eroilor din 1917. Pe atunci mi se părea exotic, mi se părea că acest nume făcea o legătură între nume de eroi văzute prin cărți de istorie și personaje reale văzute zi de zi.
O să revin intr-un episod ulterior la monumentele eroilor din Odăile si numele acestora.
Un comentariu la „Mănăstirea”